stupit  /-ù-/  stu|pit  [FO]

  1. adi., s.m. che, cui che al è une vore pôc inteligjentce stupit che o soi stât (Pieri Somede dai Marcs, Barbane); e je chel che si po dî une biele zovine sui disenûf, vincj agns; ma pal rest, jo no ai mai viodût une creature plui stupide, plui insulse e plui cretine di chê li! (Vittorio Vittorello, A ogni cost); Miute ur rideve in muse, ur diseve stupits come nuie (Pieri Menis, Une cotule pal dì de sagre); chest statût […] o vin di studiâlu noaltris, cun serietât e cun competence, cence prejudizis e cence fanatisims stupits (Josef Marchet, E cumò?)
    Sin. aloc , baban , balote , basoâl , barbezuan , batecul , batocj , biadin , biât , catùs , cocâl , coion , corli , cudumar , cretin , dordel , gnoc , gnogno , gnognul , gnotul , imbambinît , imbecîl , lodul , mamo , marlup , mauc , martuf , marzoc , mierli , mincjon , mone , monighe , pantalon , pote , râf , salam , semplon , socol , storcli , çus , totolò , trus , bacalà , sturnel , dordul , teto , tarlup , insemenît , incoionît , tambûr , idiote
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • al è simpri ben di vê te sachete un carantan di stupit
  • il stupit al fâs il mâl par ridi
  • il stupit se al fale al ven scusât ma il savi no
  • miôr passâ par stupits che par masse svelts
  • se e ves di vignî la murie dai stupits, si disvuedarès il mont
  • stupits e ustinâts a fasin siôrs i avocats