gnoc  /-ò-/  gnoc  [AF]

  1. s.m. toc di paste, che e pues jessi fate di diviers ingredients, tant che farine, patatis, coce, spinaze, scuete e v.i., preparade in formis plui o mancul tarondis e plui o mancul gruessis, che in gjenar si cuein ta la aghe bulinte, si pues intindi tant che sinonim perfet di macaron, o ben indicâ un formât un pôc plui gruesla specialitât de cusine e jere la famose mignestre di fasûi frescs, cul vues dal persut, e i gnocs cu la "scueta di mont" (Ugo Masotti, Comelians di une volte); anìn ca a mangjâ che i gnocs a son parecjâts (Giovanni Tavoschi, Zuanut e Regula)
    Sin. macaron
    Cfr. pistum
  2. s.m. forme plui o mancul taronde di une cualchi materietai siei ricams a pont in crôs al jere simpri cualchi gnoc, o alc di dismenteât (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît); messedâ ben par che la polente no fasi i gnocs
    Sin. grum , grop
    1. part sglonfe sul cuarp, par vie di une bote o ancje di une inflamazion, di une deformazion e v.i.al à cjapât une bote e i à vignût un gnoc sul cerneli (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
      Sin. ciespe , ceregne , curumbule , grumbule , gnucul , gnucule , brugnul , brombul
  3. s.m. (fig.) colp dât cu la man sierade«Prea, biât, che se a ti riva un gnoc su la cadopa, la tô Madona a na ta lu gjava, di sigûr!» (Novella Cantarutti, L'uminin dai stecs)
    Sin. pugn
  4. s.m. (fig.) persone pôc inteligjentejo o stavi zito, e, al plui, mieze ridade / ur faseve capî, se no erin gnocs, / che o intendevi di bati la mê strade (Luigi Birri, La matetât dal om)
    Sin. bacalà , basoâl , biât , brocul , cudumar , macaron , melon , pagnoc , pataton , pistum , râf , salam , stupit
Proverbis:
  • la dote e maride la gnoche