cuaie  cua|ie  [CO]

  1. s.f. uciel dal ordin dai Galiformis, ben plui piçul de gjaline, che si cjace e che si arleve, lat.sient. Coturnix coturnix:  e jere ore di tornâ. Eliseo al veve tal carnîr dôs cuaiis e cualchi dordel (Carlo Sgorlon, Prime di sere); fasans, jeurs, cuaiis a vivevin a miârs e a miârs su lis culinis e tai magredis: ma a jerin bestiis furbis, fuartis, sveltis come saetis (Riedo Pup, I furlans e la cjace)
    Cfr. cuaiat
  2. s.f. (fig.) colp dât cun fuarce:  cjariât il mus, al si invie sù cun lui cuintri cjase, molantji ogni tant cualchi cuaie cul stombli par animâlu (Luigi Gortani, Il matescul di Cjabie)
    Sin. carobule , ceregne , ceve , cevole , copete , crufule , bote1 , fotecje , legnade , poc1 , pocade , raclade , slepe , slocje , sove , stringhe , vene2 , vuadule , vueche , croc , crup1 , pache , ton1 , sgnesule , tonade , briscule , batude , colp , croste , sissule , slep , trusse , vuaiade , vuaìne , cudumar , ruf , sgaruf , fritule
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • bisugne spelâ la cuaie tant che no sberli
  • ducj i agârs no son pes cuaiis
  • dutis lis cuaiis no van par un agâr
  • lis cuaiis no corin simpri par un agâr
  • lis cuaiis no van simpri par chel agâr
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl