cuaie  cua|ie  [CO]

  1. s.f. uciel dal ordin dai Galiformis, ben plui piçul de gjaline, che si cjace e che si arleve, lat.sient. Coturnix coturnixe jere ore di tornâ. Eliseo al veve tal carnîr dôs cuaiis e cualchi dordel (Carlo Sgorlon, Prime di sere); fasans, jeurs, cuaiis a vivevin a miârs e a miârs su lis culinis e tai magredis: ma a jerin bestiis furbis, fuartis, sveltis come saetis (Riedo Pup, I furlans e la cjace)
    Cfr. cuaiat
  2. s.f. (fig.) colp dât cun fuarcecjariât il mus, al si invie sù cun lui cuintri cjase, molantji ogni tant cualchi cuaie cul stombli par animâlu (Luigi Gortani, Il matescul di Cjabie)
    Sin. carobule , ceregne , ceve , cevole , copete , crufule , bote1 , fotecje , legnade , poc1 , pocade , raclade , slepe , slocje , sove , stringhe , vene2 , vuadule , vueche , croc , crup , pache , ton1 , sgnesule , tonade , briscule , batude , colp , croste , sissule , slep , trusse , vuaiade , vuaìne , cudumar , ruf , sgaruf
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • bisugne spelâ la cuaie tant che no sberli
  • ducj i agârs no son pes cuaiis
  • dutis lis cuaiis no van par un agâr
  • lis cuaiis no corin simpri par un agâr
  • lis cuaiis no van simpri par chel agâr