cancar1  /cà-/  can|car  [AF]

  1. s.m. artes., edil. part fisse de articolazion di puartis o barcons o sim., cuntun pivot, li che si impire un cilindri fissât te puarte o te portelea di un pont si sint a vuicâ i cancars de puarte che e da su la strade e e ven une bugade di aiar fin li (Meni Ucel, La ombrene); un spolert cu la puartele che e pendolave picjade tun sôl cancar (Roberto Ongaro, Il muc)
    Cfr. bertuele
  2. s.m., adi. persone une vore dificile di tratâ, cun caratar ruspiôs o ancje trist, ancje tant che ofese gjenericheno viôt la ore di distacâmi da chel cancar di Luzie (Arturo Feruglio, Viaç a Vignesie); «Ce brave int. Pecjât che a duraran pôc cun chel cancar di paron che e àn cjatât culì...» (Pieri Menis, Agne Ursule)
    Sin. clostri , osti , ostie , porco dîs , can da la ue , can da la ostie , osteât
    1. ancje di alc, dûr, esagjerât, dificil di sopuartâ e v.i.la soste e je stade curte, une sere e une dì, e in plui al jere un frêt cancar (Antoni Beline, Sant Jacum, là che al finìs il mont)
      Sin. trement , teribil , maledet , malandret , carogne , boie1 , mostri
  3. s.m., adi. (pop.) che, cui che al è une vore tacât ai bêçs, che al vûl fâsi paiâ tant e paiâ pôc o no paiâ"Ce crodial? Di suiâse cussì? O ai simpri dite che al è un cancar e un pedoli! Mai tant ben che al sparagne la dote! Ma nol à fat i conts cun me" (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. avâr , pedoli , caìe , pedoglôs , tirât , strent , sparagnin , tegne , tegnôs , venâl , stitic , strent di sachete , barbin2 , carogne , carognôs , cragne , crodie , crumîr , esôs , speculant , spelorc , spelorcje , sticin , strice , stricecrodie , striçot , tacagn , tangar , tichign , tichigne , cragnin , cragnine