cancar1
/cà-/
can|car
[AF]
-
s.m.
artes., edil.
part fisse de articolazion di puartis o barcons o sim., cuntun pivot, li che si impire un cilindri fissât te puarte o te portele:
a di un pont si sint a vuicâ i cancars de puarte che e da su la strade e e ven une bugade di aiar fin li (Meni Ucel, La ombrene);
un spolert cu la puartele che e pendolave picjade tun sôl cancar (Roberto Ongaro, Il muc)
Cfr. bertuele
-
s.m., adi.
persone une vore dificile di tratâ, cun caratar ruspiôs o ancje trist, ancje tant che ofese gjeneriche:
no viôt la ore di distacâmi da chel cancar di Luzie (Arturo Feruglio, Viaç a Vignesie);
«Ce brave int. Pecjât che a duraran pôc cun chel cancar di paron che e àn cjatât culì...» (Pieri Menis, Agne Ursule)
Sin. clostri
, osti
, ostie
, porco dîs
, can da la ue
, can da la ostie
, osteât
-
ancje di alc, dûr, esagjerât, dificil di sopuartâ e v.i.:
la soste e je stade curte, une sere e une dì, e in plui al jere un frêt cancar (Antoni Beline, Sant Jacum, là che al finìs il mont)
Sin. trement
, teribil
, maledet
, malandret
, carogne
, boie1
, mostri
-
s.m., adi.
(pop.)
che, cui che al è une vore tacât ai bêçs, che al vûl fâsi paiâ tant e paiâ pôc o no paiâ:
"Ce crodial? Di suiâse cussì? O ai simpri dite che al è un cancar e un pedoli! Mai tant ben che al sparagne la dote! Ma nol à fat i conts cun me" (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
Sin. avâr
, pedoli
, caìe
, pedoglôs
, tirât
, strent
, sparagnin
, tegne
, tegnôs
, venâl
, stitic
, strent di sachete
, barbin2
, carogne
, carognôs
, cragne
, crodie
, crumîr
, esôs
, speculant
, spelorc
, spelorcje
, sticin
, strice
, stricecrodie
, striçot
, tacagn
, tangar
, tichign
, tichigne
, cragnin
, cragnine