tirâsi  ti|râ|si  [FO]

  1. v.pron.tr., v.pron.intr. tirâ alc di se stes, par se stes, intorsi, in maniere mutuâl e v.i.e jù dutis a vaî e tirâsi i cjavei (Alan Brusini, Amîs come prime); il zovin si tirà su la spale il sac (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); si pacavin, si corevin daûr, si tiravin claps, a fasevin a bracis (Meni Ucel, Il muini)
  2. v.pron.intr. jentrâ in tensionla brene si tirà a colp e i cjavai a zirucarin di un pas (Dino Virgili, Pôre tal nuie…); cjapâ il folp pal cjâf e tocjâlu ta la aghe di bol, lassâlu dentri cualchi secont e tornâ a tirâlu sù. Si viodarà che in cheste maniere i tentacui si tirin (Sandri Carrozzo, Polbo á feira - Folp a la galiziane)
  3. v.pron.intr. lâ di une cierte bandejo e la mê femine si jerin tirâts sul borc e o stavin sentâts cu la nestre int su la piere dal gno puarton a fâ cuatri cjacaris (Pieri Somede dai Marcs, Gnot clare gnot scure); e conte la liende che il re Alboin, rivât daûr di Cividât, al si tirà parsore di une mont a studiâ lis posizions (Josef Marchet, Cuintristorie dal Friûl fin sot la Italie)
    Sin. movisi , , puartâsi
  4. v.pron.intr. (zerg.) vistîsi, preparâsi in maniere une vore atente ae mode
Polirematichis e espressions idiomatichis