bonâ  bo|nâ  [AF]

  1. v.tr. fâ deventâ plui bon, plui calm, plui cuietsi inacuarzè dal stât di savoltament de femine e le bonà cun vôs basse e calme (Roberto Ongaro, Cretevierte); [il frut] al smalite tal braç de mari e al scomence a cuarnâ disperât; e dibant la Fiorine e cîr di bonâlu (Meni Ucel, Tirâ sù fruts)
    Sin. calmâ1 , cuietâ , dumiesteâ , mugnestrâ
  2. v.tr. ridusi di fuarce, di intensitât une bisugne, une sensazion, un sintiment, un fenomen e v.i., ancje cul dâi un pocje di sodisfazion o al contrari cul stratignîla cene e jere pronte une vore tart par bonâ la sô fam simpri sveade (Maria Forte, Cjase di Dalban); rivaraio mai a une conclusion o, almancul, a bonâ il cruzi che mi tormente? (Gianni Gregoricchio, Trê feminis); la int, sintude une tâl, di chel moment e bonà dut il so sbulium, e tacà a deventâ plan planin plui suturne e pinsirose (Josef Cjargnel, Batistute)
    Sin. morestâ , moderâ , placâ1 , slizerî , svuarbâ , padinâ , pasâ , calmâ1 , studâ , distudâ
    Cfr. umiliâ , sodisfâ , contentâ
  3. v.intr. deventâ mancul fuart, manifestâsi in maniere mancul fuarteintant ancje il timp al veve bonât alc, e lôr a finivin la partide (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); […] scuindevin tra i sterps ta la grave / il cjâf, ducj spasemâts, e slargjavin i braçs / urlant o sconzurant che il cjastic al bonàs (Ercole Carletti, Guere!)
    Sin. calâ , cangjâ , sbassâsi , morestâsi , padinâsi , pasâsi , calmâsi , cuietâsi , studâsi , distudâsi , bonâsi
    1. di un cuarp celest, sbassâsi su la linie dal orizont o lâ sot de linie dal orizontal bonave soreli, e trê viandants acanâts dal cjalt, ducj sudâts e plens di polvar, e jentravin te vile (Catarine Percude, Il prin sarasin)
      Sin. lâ jù , lâ a mont1 , tramontâ , calâ