burlâ  bur|lâ  [CO]

  1. v.intr. (ancje fig.) movisi svelt, spec. in cercli, in zîr, su se stes o ator di alc o di cdn.ca dentri a parin bon feminis ravaiadis in comedon, tiradis sù in codêt e che a ur burlin li cotulis (Anute Fabris, A passe la scalmane)
    Sin. balâ , mulinâ , sgurlâ , pirlâ
  2. v.intr. fâ un sunsûr continuât o ancje dâ une sensazion di sunsûr continuâtjo la mê pôre sì la puarti a spas / seial che al burli o che nol burli il scjas (Meni Ucel, Moments); il vin i burlave tes orelis, i tufave tes venis e, alore, il cjâf si discjamave di alc (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Sin. businâ
    1. (fig.) fâ sunsûr par lamentâsi, ancje pronunziant peraulis[mê mari] e tornave dongje sore sere nere di fam e cui fruts che a cirivin e lis vacjis che a burlavin (Antoni Beline, La fabriche dai predis); "O ai simpri dit jo - al burle - che no va!" (Meni Ucel, Tresesin)
      Sin. bruntulâ
  3. v.tr. [BF] cjoli vie cdn.vô che burlant ognun fais grant strapaç / e tanfais la int cu va par strade, / vorès savê, se mai si sês spieglade / par contemplâ la vite, e il biel mostaç (Ermes di Colorêt, I, 51); jo o ai vidût [...] un fantat che al si è inçopedât intun clap, e al è tornât indaûr che ducj [...] lu burlavin (Lea D'Orlandi, Usi e credenze friulane relative al "cjatâ marît")
    Sin. cjapâ in zîr , cjoli vie , cjapâ ator , menâ ator , menâ pal boro , menâ pal cûl , menâ pal nâs , remenâ , cjoli pal cûl , cjapâ pal cûl , zornâ , sorâ , ridi , ridi fûr
Proverbis:
  • cuant che al burle il fûc, o forescj o regâi o peteçs
  • cui che al burle al ven burlât
  • se tu ur crodis a ducj tu restis burlât