piçâ  pi|çâ  [CO]

  1. v.tr. strenzi cu la ponte dai dêts, massime jenfri poleâr e indiçi fâs la mosse par piçâi i smursiei (Pieri Piçul, Vieri e gnûf); ti vignive di piçâlu, di tant che al jere tombul e ninin (Antoni Beline, Sant Jacum, là che al finìs il mont)
    Sin. picigâ
    Var. spiçâ
  2. v.tr. dâ te piel o tune part dal cuarp une sensazion di fastidi, come di alc che al becheune jarbe che pice la lenghe (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    Sin. becâ
    1. v.intr. de piel o di une part dal cuarp, vê une sensazion di fastidi"[…] Doi agn fa us à tacât i pedoi a ti e a to fradi, ti visitu?" "Ah sì, che a mi piçave dut il cjâf" (Carlo Tolazzi, La salamandrie tal fûc)
      Sin. becâ , buiâ
  3. v.intr. in gjenar in costruzions negativis e cuntune infinitive, fâ plasêno mi pice di fâ chel lavôr
    Sin. pocâ , petâ , smecâ
Polirematichis e espressions idiomatichis