imbarlumît  im|bar|lu|mît  [CO]

  1. p.pass., adi. viôt imbarlumî , viôt imbarlumîsi imbarlumîts i voi / tal splendôr gnûf (Enrica Cragnolini, Vierte)
    Var. imberlumît
  2. adi. (ancje fig.) plen di lûs, di ruflès, di lusôrscertis naturis muartis imbarlumidis di colôr e di anime a son come tancj dai siei viars di poete a fîl di cûr e di paîs (Dino Virgili, Rino Bressan poete gnûf); cheste cjampane e sune par ducj, te gnot imbarlumide di Novembar (Novella Cantarutti, La cjampane dal perdon)
    Sin. sflandorôs , sflandorât , inceât , imbarlumât , iluminât
  3. adi., s.m. che, cui che nol è ben presint cui sintiments, che al à confusion di percezion o di pinsîrMarie e fâs fature a tornâ in se. E reste imbarlumide, scaturide li, come in spiete (Laurin Zuan Nardin, Il cop)
    Sin. confusionât , instupidît , sturnît , imbarlumât
    1. ancje tant che ofese, cui che al è pôc inteligjent o pôc atentma tu sarâs ben un imbarlumît!
      Sin. imbambinît , confusionât , imbasoalît , incretinît , instupidît , incoionît , insemenît , inçussît , basoâl , biât , cjadoc , cocâl , çus , dordel , dordul , starlocj , svampît , sturnît , imbarlumât , incocalît
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl