inçussît  in|çu|ssît  [CO]

  1. p.pass., adi. viôt inçussî , viôt inçussîsi
  2. adi. (ancje fig.) che al à sium, che al è scuasi che al duar o che al duaril cloteâ des boculis in chel cidinôr al è come un sens di stracherie disgotade un fregul a la volte. Il cjaradôr al jere inçussît, pognet di une bande, in comedon, e la man tal smursiel fin te orele (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); si daiso cont che tantis voltis il nestri popul al jere indurmidît e inçussît? (Francesc Placerean, Il Friûl taramotât al à bisugne di ducj, ma al à di aministrâsi di bessôl)
    Cfr. indurmidît , impisulît
  3. adi., s.m. che, cui al capìs pôc, che nol à sveltece di comprension o di reazionil vecjo al continuà a fissâju come inçussît, scuasit no crodint ancjemò ai siei voi (Maria Forte, Cjase di Dalban); cemout stâstu? Ti viôt inçussît, âstu passât ben il fin setemane? (Stiefin Morat, Kebar krossè)
    Sin. sturnît , indurmidît , imbambinît , instupidît , insemenît , basoâl , biât , gnogno , stupit