lupâ
lu|pâ
[CO]
-
v.intr.
[BF]
imparêsi cuntune lûs discontinue o curte o improvise o cun riflès
Sin. lampizâ
, lampâ
, lupiâ
Cfr. lusî
, cimiâ
, lusignâ
, risplendi
, sflandorâ
, slusî
, slusicâ
, slusignâ
, barlumâ
, vampâ
-
v.tr.
iluminâ cuntun lamp, cuntune lûs improvise e curte:
dôs saetis a sgriarin inmò il cîl, a luparin la campagne e il cuc lontan de Cleve di une lûs stranie (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
-
v.tr.
rivâ a percepî cui voi, soredut di buride, a la improvise, di scuindon e v.i.:
la femine lu spietave poiant il cjâf cuintri la tindine dal balcon, e lui al lupà il colôr de coltrine che si moveve tormentade de sô man (Maria Forte, La tiere di Lansing);
una dì, Lia a 'nt veva lupât un biel gros [un fîc] che a i veva fat vignî la agagola (Aldo Tomè, Il fîc madûr)
Sin. lumâ
, olmâ
, vualmâ
, calumâ
, cucâ
, barlumâ
, vampâ
, lampâ
, cjalâ iper.
, viodi iper.