cjativerie
/-vé-/
cja|ti|ve|ri|e
[CO]
-
s.f.
disposizion a fâ mâl o a fâ stâ mâl:
invidie, cjativerie, zelosie, gust dal mâl dai altris e son lis robis plui in voghe (Guido Antonioli, Florean dal Palaç, I, 35);
"[…] l'à fate cheste grant frutaçade… ma la à fate par amôr e no par cjativerie (Bepo Marion, Il liron di siôr Bortul)
Sin. barbaritât
, bestialitât
, cagnetât
, tristerie
, crudece
, cruditât
, disumanitât
, ferocitât
, infametât
, inicuitât
, inumanitât
, mostrosetât
, necuizie
, tristizie
, carognetât
-
robe pensade, dite o fate par fâ mâl:
"Uh, ce ingredei; ce vuluç di robis! E ce cjativeriis! […]" (Francesco Leitenburg, Il predi par fuarce)
-
s.f.
malstâ o brut umôr no ben definît:
o ai une cjativerie intor di me che no pues plui (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
Sin. tristerie
, gnagnare1
Cfr. maljessi
, malstâ
-
s.f.
mancjance di volontât o di capacitât:
e une volte cressûts, cjavelons ducj compagns, a àn la stesse cjativerie e presunzion che a crodin di sei cuissà ce (Alan Brusini, Par stradis lungjis)
Sin. tristerie
Cfr. malevoie