tristerie  /-té-/  tris|te|ri|e  [FO]

  1. s.f. disposizion a fâ mâl o a fâ stâ mâlnol jere plui tant par Vigji che e pative, vadì, ma pe tristerie di cierte int (Maria Forte, Il tei); al sintive ta la anime une grande tristerie, une voie mate di svindic (Alan Brusini, Par stradis lungjis)
    Sin. barbaritât , bestialitât , cagnetât , cjativerie , crudece , cruditât , disumanitât , ferocitât , infametât , inicuitât , inumanitât , mostrosetât , necuizie , tristizie , carognetât
    1. robe pensade, dite o fate par fâ mâlune vuere, cun ducj i siei pericui, lis tristeriis, lis crudeltâts (Roberto Ongaro, Il muc); no nassevin tristeriis, par vie che tes fameis no jere mai chê bondance che e fâs sclopâ la invidie (Maria Forte, Cjase di Dalban)
  2. s.f. malstâ no ben definîto ai une tristerie intormi come se o ves di inmalâmi (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    Sin. cjativerie , gnagnare1
    Cfr. maljessi , malstâ
  3. s.f. mancjance di volontât o di capacitâtnissun po aromai sierâ i voi su lis cundizions indulà che si è ridusût il popul talian alt e bas […] par insipience e tristerie di guviers che lu àn lassât te miserie e ta la ignorance (Josef Marchet, Sul ôr de buse…)
    Cfr. malevoie
Proverbis:
  • la int a àn plui tristerie che no timôr di Diu
  • la miserie a fâs tristerie
  • la tristerie a mene miserie, la miserie a mene pedoi e i pedoi a mangjin ancje i voi