scrupul  /scrù-/  scru|pul  [AF]

  1. s.m. pinsîr che nol lasse jessi sigûrs o cuietsa pene une ombre, un scrupul di vê sbaliât il judizi su di lui (Maria Forte, Mabile la Lunghine); i vignì un brut scrupul, un suspiet trement (Antoni Beline, Pre Pitin); e al mi ven un scrupul: no sarà magari vere une altre […] (Laurin Zuan Nardin, Su la sene: a degradin parfin lis peraulatis)
    Sin. pinsîr , preocupazion , dubi1 , ombre
    1. dubi o ipotesi che cdn. al sedi responsabil di alc di mâlse cualchidun de borgade al savès alc e i carbinîrs a vignissin a domandâi se al à cualchi scrupul [su cui che al è il lari], ti pararessial bon che ducj si tirassin indaûr zurant che no san nuie? (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); "Cualchi scrupul si po vêlu…, ma ancje se si savès di precîs cui che al à stât… Nol sarès il câs di lâ a contâjal ai polizais" (Alviero Negro, Int di masnade)
  2. s.m. fren de cussience che al straten dal fâ alc di mâl o che al fâs pintînissun si fâs scrupul di doprâ cualchi imbroi (Josef Marchet, Amôr di patrie!); int cence peraule, che a no à nissun scrupul a zurâ il fals (Luigi Gortani, Al marcjât di Vile)
  3. s.m. impegn particolâr tal fâ alclavôr puartât indenant cun scrupul di Agnul Pittana (Lucio Perès, Argagns pal mistîr)
    Sin. cure , curie2 , atenzion , diligjence , precision , premure , impegn , meticolositât , studi