premure  /-ù-/  pre|mu|re  [FO]

  1. s.f. voie o dibisugne di fâ o di finî alc in curtche al mi disi parcè che al è vignût e ce che al vûl […] parcè che o ai premure e mi spietin in municipi (Pieri Somede dai Marcs, Chel de formadiele); no je nissune premure, sâstu. O ai fat nome par motivâti… Pensii sore… (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); "Eh, ce premure! Sentaitsi intant!" (Roberto Ongaro, Cretevierte)
    Sin. presse1
    Cfr. corse , cori , spesseâ
  2. s.f. dimostrazion di afiet, atenzionse une persone nus mostre un segnâl di atenzion, di premuris… o sin prontis a impiâsi, a tacâsi vadì come elare al len (Pieri Piçul, Vieri e gnûf); par Davit, però, e veve ancjemò dutis lis premuris: i fîcs plui dolçs, i miluçs plui madûrs, la salatute plui frescje (Maria Forte, La aghe dal Ariul)
    Sin. atenzion
Proverbis:
  • cui che al fale in premure al paie a pôc a pôc