purcite
/-ì-/
pur|ci|te
[CO]
-
s.f.
esemplâr feminin di Sus scrofa:
un toc plui indevant si cumbine a cjatâ un om che al menave une purcite dal marcjât (Luigi Gortani, Il matescul di Cjabie);
se la purcite si copave in calôr la robe purcine no ere buine di mangjâ (Sergio De Cecco, Storie di doi persuts)
Sin. scrove
Cfr. gnache
, pignole
-
s.f.
(fig., spres.)
femine che e à un compuartament calcolât imorâl:
"Chê altre po [la nuvice] je une purcite, une scrove, sai jo che..." (Dolfo Zorzut, El mago Sabin)
Sin. scrove
, pôc di bon
Cfr. vacje
, cjavale
, putane
, troie
, schelfe
, scaie
, sdrondine
, sdrondule
, svualdrine
, pelande
, barache
-
s.f.
[CO, TS]
etnol.
segn fat su la strade, par mortificazion publiche, cun seadure, cinise, jerbis, ledan o altri, che al mene de cjase di un om a chê di une femine che a àn rot la impromission di gnocis o che a àn une relazion calcolade ilegjitime:
la serenade che e sclopà abàs, su la strade, e jere di brutis peraulis... E po la purcite di jerbe stice dilunc dal borc (Dino Virgili, Pôre tal nuie...)
Sin. stiernete
-
s.f.
[CO]
agâr stuart o cumiere stuarte lassade par erôr de vuarzine
-
cusidure fate mâl, gruesse e stuarte
Sin. cjastron
, frice
, pistrign
, pistriç
-
s.f.
[CO, TS]
zûcs
zûc li che un zuiadôr al à di butâ une bale intune buse e po cjapâle e butâle intor di un di chei altris zuiadôrs, che se al ven cjapât de bale, al va sot lui:
co sarìn stufs, o lassarìn il bal, / e zuiarìn di çoncs e di purcite: / se varìn claps, o traiarìn al gjal; / cui voi bendâts o romparìn la cite (Pieri Çorut, A Tite Bas)
-
s.f.
[CO, TS]
zool.com.
piçul crustaci dal gjenar Oniscus, viôt purcitut
Polirematichis e espressions idiomatichis
Proverbis:
- cuant che la purcite e à cerçât la fave o splantâ la fave o maçâ la purcite
- no stâ spietâ di sierâ il cjôt daspò scjampade la purcite