fladâ  fla|dâ  [CO]

  1. v.intr. respirâ, cjapâ dentri e mandâ fûr aiar, in câs ancje cun fadie o par ripiâsi de fadievie pe gnot al fo un biel cidin e Laurinç al sintive Barbure che e fladave, e chel fladâ i dave sigurece (Agnul di Spere, I prâts des Savodagnis)
    Sin. asimâ , ansimâ , ansiâ , felâ , tirâ la asime , asulâ2 , asedâ , ansâ , sfladâ , tufâ , respirâ , soflâ
  2. v.intr., v.tr. (fig.) di lûc, ambient, timp, machinari e v.i., mandâ fûr aiar, vapôr, fum, odôr e v.i.la planure verde e fladave, fin al glereâl dal Tiliment (Agnul di Spere, Une dì de tiere)
    Sin. sfladassâ , tufâ , sfladâ
  3. v.intr. soredut in espressions negativis, fevelâ a pene, dî alcpari e fi si son cjalâts intai voi cence fladâ (Mario Tomat, La cjase dal nono)
    Sin. dî et , dî cic
  4. v.intr. di aiar, vapôr, fum, odôr e v.i., vignî fûr, lâ atordal mâr / la bavesele e flade (Domeni Zannier, La ancure te Natisse)
    Sin. sfladâ
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl