scliçâ
scli|çâ
[AF]
-
v.tr.
someti alc a pression, ancje fin a fâi cambiâ posizion, forme o fin a disfâlu:
nô lu sburtarin e lu scliçarin par ben e al passà pe puarte de stue (Checo Tam, Sense);
cuntun colp sec sul poleâr i scliçà la ongule (Roberto Ongaro, Il muc);
[il cjalcjut] ti cjalcjave e ti striçave e ti scliçave tal jet; ti mancjave el flât e no tu podevis moviti (Popolâr - Istitût di Ricercje Achil Telin, Il cjalcjut che al sclice - Friûl di Mieç)
Sin. macâ
, macjâ
, macolâ
, fracâ
, sfracaiâ
-
v.tr.
fâ jentrâ o fâ vignî fûr un licuit o un fluit cuntune cierte pression:
no tu stâs fer un moment, tu disturbis chei altris, tu ur fasis bocjatis, tu ur sclicis ingjustri… (Meni Ucel, Gusto)
Sin. sborfâ
, spandi
, spergotâ
, scliçotâ
-
v.tr.
bagnâ, sporcjâ cun sclipignadis
Sin. bagnâ
, sbrufâ
, sclabaçâ
, spergotâ
, sclipignâ
-
v.intr.
di licuit o di un altri fluit, saltâ ator, saltâ fûr:
al viodè lis sclipignadis a scliçâ e colâ su la jerbe (Riedo Pup, Caposassi);
las machenos e passo sveltos di front di lui, e l’ago tal asfalt a i scliço un tic sù pai bregons (Fulvio ReddKaa Romanin, Geologicamente impossibile)
Sin. saltâ
, spreçâ
, sclipignâ
Polirematichis e espressions idiomatichis