procurâ  pro|cu|râ  [AF]

  1. v.tr. fâ in maniere di vê alc o fâ in maniere che cdn. al vedi alcal jere stât il taramot di pôcs dîs, in Svuizare a vevin scomençât a mandâ jutoris ai furlans, e il Fogolâr al cirive di coordenâ lis robis par procurâ ce che al coventave di plui (Agnul di Spere, Visâsi di chel puint radio); ce che no i vignive tal ort, e mandave i siei fîs a procurâlu tai orts di chei altris, di gnot (Meni Ucel, Gjalinis)
    Var. pricurâ
  2. v.tr. fâ in maniere che al sedi un ciert efiet, une cierte consecuencechê sensazion di pôre e di muart che la peraule bataie e procure (Alan Brusini, Come tai romançs); la prime tirade [di fum di spagnolet] i procurà un lunc inzirli (Amedeo Giacomini, Tal ospedâl)
    Sin. produsi , puartâ , causâ , causionâ
  3. v.tr., v.intr. impegnâsi par otignî alc, par rivâ a un obietîf, ancje cence la sigurece di rivâjê, sentade dongje dal jet, e procurave di sveâlu (Andreina Nicoloso Ciceri, Blancje come la nêf - Racconti popolari friulani I); sant Pieri cjalant di brut al procurave di sghindâsi e di passà vie cidin par no vê da fâ cun chê baronie (Catarine Percude, Il voli di chest mont); almancul si tente, si procure (Riedo Pup, I furlans e la blave)
    Sin. dâi daûr , doprâsi , impleâsi , inzegnâsi , manezâsi , sfuarçâsi , smaniâsi , spindisi , impegnâsi , cirî , viodi , proviodi , tentâ , provâ
Proverbis:
  • dulà che no je nature, inzen al procure