fusîl  fu|sîl  [AF]

  1. s.m. arme di fûc personâl, cuntune cane lungje di açâl fissade par lunc ae incassadure e un manaçon che si poie su la spalenus mandavin tes galariis cui fusîi e cu lis bombis a man, pronts a saltâ fûr al prin chic che la sentinele, imbusade tune cabine di sacs plens di grave, e ves sberlât (Pieri Menis, Cemût che o soi restât caporâl); [i soldâts] si metin tal mieç de strade cui fusîi cuintriur e ur dan l'alt (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
    Sin. sclope
    Cfr. arcabûs , zilar , moschet1 , carabine , rigat , cane , manaçon , scatarel , cjan , incassadure , casse , impugnadure , calç , scudielin , fogon , açalin , passarin2 , vuardeman , capolete , scoc
  2. s.m. [] toc di açâl che si bateve cu la piere par impiâ la lescje e fâ fûcsi bateve il fusîl par impiâ la lum (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    Sin. açalin