forâ  fo|râ  [CO]

  1. v.tr. fâ une buseil trapin a batarie fat a pueste par forâ il ciment (Ivano Urli, Storie di Min); al pareve di sintî il pic tal bosc, cuant che al fore un len par cirî il vier (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); i minadôrs che a stavin lavorant a forâ la montagne, dopo sclopadis lis minis, a viodin a vignî dal alt un riul di aghe (Pieri Menis, Lis leiendis di Buie)
    Sin. sbusâ , foropâ
    Cfr. foronclâ , furducjâ , trivelâ , straforâ , traforâ
    1. (fig.) cjalâ o considerâ cun intensitât, fin insoti siei voi mi foravin come dôs gusielis (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj)
    2. (fig.) passâ, traviersâ, come alc che al sbusesubit in Avrîl lis cisilis a foravin il puarti de filande (Alan Brusini, Il zardin); doi sbârs di revolvar par aiar a forarin la gnot fonde (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); lis lûs dai fanâi a foravin il scûr da la gnot (Carlo Sgorlon, Prime di sere)
      Sin. passâ , traviersâ , taiâ , scjavaçâ
  2. v.tr. (fig.) fâ mâl, come alc che al sbusela pene i forave il cûr (Gianni Gregoricchio, Trê feminis); il crût dal Invier ti fore i vues e il cûr (Antoni Beline, La stele e la viole)
    Sin. ferî , ponzi , sponzi
Proverbis:
  • gote spesse e fore il clap
  • la trope economie e fore la sachete
  • pan bruntulât nol fore i budiei