coionâ
co|io|nâ
[CO]
-
v.tr.
(pop., coloc.)
ridi e fâ ridi di cdn. cun ironie o ancje cun tristerie:
ducj si maravein parcè che no ai ancjemò cjatât la morose e mi coionin pe mê cundizion di vedran (Checo Tam, La maree nere);
par daûr lu coionavin cuntun brut sorenon (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
Sin. cjançonâ
, cjoli vie
, gabâ
, remenâ
, ridi vie
, sbefâ
, sbefaçâ
, sbufonâ
, scuarnâ
, sorâ
, ridi fûr
, ridi
, mincjonâ
Var. conoiâ
-
v.tr.
fâ fâ a cdn. la figure dal biât fasintji crodi alc che nol è o gjavant un vantaç in so dam:
nus àn coionât / nus àn freât/ e a son propite lôr/ ju vin votâts e son lâts in arût/ chei bastarts che nus àn imponût/ la lôr veretât e le àn clamade… VIRTÛT! (Raffaele Serafini, B123ST)
Sin. freâ
, freolâ
, inculâ
, taconâ
, imbroiâ
, foti
, bigulâ
, mincjonâ
Proverbis:
- Sant Jacum e Filip, il puar al coione il ric
- un gobit nol coione un altri gobit