cit1  cit  [AF]

  1. s.m. contignidôr par cusinâ, in gjenar plui piçul de citechel agri vapôr de verze che e bulive tun cit picjât al cjadenaç dal fogolâr (Roberto Ongaro, Cretevierte)
    Cfr. bronzin2 , brumâl3 , cite , cjalderie , cjaldîr , ram1 , stagnade , padiele , fersorie , pignate
  2. s.m. contignidôr, pal solit doprât par tignî la robe di mangjâ, o in cualchi câs ancje di bevi, ma no par cusinâleil salam, il formadi, la panzete, il cit de cuince a mandavin un bonodôr che al faseve vignî la aghegole (Riedo Pup, I furlans e il camarin); la mari furlane e mande jù il frut [student a Triest] plen di cits e cituts cu la cuince pe paste e il rost pront dome di scjaldâ (Bete di Spere, L'emigrant)
    Cfr. cite
    1. contignidôr avonde piçul, par cualsisei robebenedî lis campagnis cu la spergje di ulîf e l'incens tun cit di boris (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); il cit da lis scovacis si jemplave di cjarte ingritulide (Raffaele Serafini, Contis sot spirt)
  3. s.m. (fig.) il cjâf e la capacitât di resonâ, viôt fûr cul cit
    Sin. cjâf , cjast , cassele , gamele , coce
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • cui che al à cits al à ancje creps
  • l'onôr nol met nuie tal cit
  • nol è cuviert che no si adati a cualchi cit
  • nol è tapon che nol ledi ben sun cualchi cit
  • ogni cit il so cuviert