capitâ  ca|pi|tâ  [FO]

  1. v.intr. sucedi, vignî a jessi, soredut par câsmi è capitade une tâl che o pensi che nome la vuestre esperience e puedi judâmi a disberdeâle (Roberto Ongaro, Il muc); cuant che si spere di podê cambiâ colôr aes zornadis… siôr no, al capite simpri alc a lambicânus (Maria Forte, Cjase di Dalban); par vie dai dolôrs reumatics mi è capitât un cric te spale (Arturo Feruglio, Viaç a Vignesie); se o molais cheste ocasion, cui sa mai se us int capitarà une altre (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); a ducj al pues capitâ di sintîsi jù di cuarde (Guglielmo Pitzalis, Jù di cuarde. Ce fâ)
    Sin. intravignî , nassi , verificâsi , vignî , sucedi
  2. v.intr. rivâ par câso sin capitâts in place propit te dì dal marcjât; capitâ tal mieç di une riunion; capitâ in malis mans; une sere mi capite in cjase un gno amì, un student plui a spas che a scuele (Alan Brusini, Amîs come prime)
    Sin. capitâ dongje , cjatâsi , intivâsi a passâ , rivâ dongje , vignî , vignî dongje
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • ce che no si volarès al capite aduès
  • cuant che si fevele dal lôf, al capite
  • cuant che si nomene il diaul, al capite