vint  vint  [CO]

  1. s.m. moviment naturâl dal aiar tal ambient, ancje nomenât in diviersis manieris specifichis daûr de direzionil vint al veve puartât vie i mantîi di cualchi taulin, e plui innà al ingrispave il spieli dal lât (Agnul di Spere, Usgnot partide di balon); lis arboradis dai pôi cu lis fueutis tenaris a tremavin tal vint (Franca Mainardis, Grivôr); meteva duta la sô fuarça nel tignî cul rem obleada la barcja, e pleiantlu plui che podeva da la sô dreta a la çanca, faseva che la vela cjapàs il vint par sclavueç (Federigo Comelli, Il me paîs); una verda tenereça a trima sui prâts, / enfra i nuiârs al suna fuart usnot il vint (Giorgio Ferigo, Flaba seconda); il Diaul cainant al scjampà vie imburît come il vint (Luigi Gortani, Meni Fari)
    Sin. aiar1 , arie1
    Cfr. tramontan , buere , buerin , rosean , levantin , sclâf2 , sclavon , siroc , sirocâl , garbin , zefir , maistrâl , provence , provençâl , bave , bavesele , brise , bugade1
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • bisugne navigâ seont il vint
  • cjaminâ cuintri corint al è come pissâ cuintri vint
  • cjavre di fen, cjavre di ben; cjavre di frint, cjavre di vint
  • cuant che a cjante la dordule, vint sigûr
  • cui che al pisse cuintri vint si bagne lis gjambis
  • daûr vint ducj sa navigâ
  • soreli lusint: o ploie o vint