suspîr  sus|pîr  [AF]

  1. s.m. inspirazion fonde, dispès segn di une cualchi emozionVitôr al sbassà il cjâf su la taule cuntun lunc suspîr (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît); o ai molât un suspîr di liberazion (Arturo Feruglio, Viaç a Vignesie)
    Var. sospîr
  2. s.m. (fig.) patiment, soference fisiche o morâlSe savessis, fantacinis / ce che son suspîrs di amôr. / E si mûr si va sot tiere / e ancjemò si sint dolôr! (Popolâr, Se savessis, fantacinis); "Cui cognossial i miei suspîrs […] Cui mi daial une man?" (Pieri Piçul, Vieri e gnûf)
    Sin. aflizion , dûl , dulie , duliment , induliment , ingôs , lambic , torment , pene1 , patiment , soference , cruzi
Proverbis:
  • ai malâts no si po tignîur il suspîr
  • cui che al strussie pai fîs tal ultin al à nome che suspîrs