sflanchinâ  sflan|chi|nâ  [CO]

  1. v.intr. respirâ fuart pe fadie, pal sfuarçTilde si butà suntune cjadree, sflanchinant e infogade in muse (Gianni Gregoricchio, Trê feminis); Brida [parturint] si ingrampave tai bârs, e distirave i pîts discolçs, cul cjâf pastanât te jarbe, sflanchinant spasemade tal premit (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
    Sin. sfladâ , asimâ , asedâ , tufâ , sfladâssâ , bati il flanc , soflâ
  2. v.intr. fâ fadie, impegnâsi intune ativitât che e compuarte un sfuarç, soredut un sfuarç grant e che al duresflanchinâ dodis oris in dì (Ivano Urli, Storie di Vera)
    Sin. sgobâ , fachinâ , fadiâ , strussiâ , sfadiâ , sudâ