sfadiâ  sfa|di|â  [AF]

  1. v.intr. fâ fadie, impegnâsi intune ativitât che e compuarte un sfuarç, soredut un sfuarç grant e che al durela scorie e sclopete, il cjaval al tire la beche, al sfadie a tirâ (Pieri Somede dai Marcs, La cavalarice); e sfadiava dì e gnot pal ben dai atris, come una contadina, jê che era contessa (Ugo Pellis, Catinuta)
    Sin. sgobâ , fachinâ , fadiâ , strussiâ , sflanchinâ
  2. v.intr. vê dificoltât tal fâ alcJacum [colât tal fossâl] al sfadiave a tirâsi sù (Angelo Covazzi, Jacum tal fossâl)
    Sin. stentâ , fâ fadie , fadiâ
Proverbis:
  • cui che nol vûl in chest mont sfadiâ che nol stedi a nassi