pagnut  /-ùt/  pa|gnut  [AF]

  1. s.m. forme di pan interie avonde piçule:  un par un al dispensave un pagnut, un pâr di fetis di salam e une taçute di vin (Catarine Percude, Pe bocje si scjalde il for); il paron al mandave a cjoli cuatri pagnuts di pan cuinçât e un bêç di arint. E Vergjilio al tornave a cjase content come une pasche; e, par strade, al cerçave il pan (Riedo Pup, Vergjilio)
    Sin. pan1
  2. s.m. ce che al à la forme di un toc di pan:  i carioliscj a menavin vie di chês cjamis, che dute la gnervadure dal cuel ur vignive infûr e i pagnuts dai braçs si indurivin come di clap (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  3. s.m. ce che al covente par vivi:  l'operari, cjârs voaltris, si jude di bessôl! E, cuant che al à buine volontât di lavorâ, al cjate simpri pagnut vie pal mont (Riedo Pup, La bolete dal forment); e sudave di un scûr a chel altri su chês cuatri cumieris, par garantîi il pagnut; anzit, il bâr de polente, parcè che in chê volte, a 'nd jere ben pôcs che a podevin permetisi di mangjâ pan (Roberto Ongaro, Il muc)
    Sin. polente , bocjade , pan1 , mignestre
  4. s.m. (volg.) part esterne dal ses feminin, massime cuant che e je metude in evidence di vistîts strets
    Cfr. pote , cjastine , fritule , parussule , frice
  5. s.m. toc intîr di alc, soredut di spongje
    Sin. pan1 , balet2 , panet
Proverbis:
  • cui che al ten dûr, il pagnut al ven fûr
  • se il Signôr al mande il frut, al mande ancje il pagnut
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl