Dizionari de Lenghe Furlane

indurmidî  in|dur|mi|dî  [AF]

1. v.tr. fâ vignî sium, fâ che cdn. al tachi a durmî:  lis nainis che pari e mari ur cjantucin ai frutins par indurmidîju biel niçulant la scune (Zuan Nazzi Matalon, Ottorino Burelli, Sacheburache); cualchidun le cjapà pal cuel e le indurmidì cul cloroformi (Checo Tam, La comete)
   Sin. bonâ , calmâ¹ , cidinâ , fâ durmî , fluscâ , inmatî , instupidî , insunî , passi , scanâ , smuartî , stracâ , stufâ
2. v.tr. gjavâ atenzion, inteligjence, snait, voie di fâ:  [il vescul Zaffonato] al taponave e al indurmidive predessam e popul (Francesc Placerean, Cuintristorie dal Friûl dal 1866 fint in dì di vuê); si sa che il lavôr al disvuede il gamelot e al indurmidìs la materie grise (Fabian Ros, L'om che al pierdeve pinsîrs pe strade)
   Sin. bonâ , calmâ¹ , inmatî , instupidî , insunî , smuartî
3. v.tr. (fig., ancje ass.) fâ stufâ une vore
   Sin. stufâ , ingomeâ
4. v.tr. fâ deventâ dure o infurmiade une part dal cuarp
   Sin. inmatî , infurmiâ
5. v.tr. (fig.) fâ che une sensazion, une dibisugne, une manifestazion e v.i. a ledin al mancul
   Sin. calmâ¹ , bonâ , svuarbâ
6. v.intr. viôt indurmidîsi :  dopo, tornât intel so cuço, al è tornât a indurmidî (Giovanni Gortani, Il viaç di Vidisson)