fint1  fint  [CO]

  1. adi. che nol corispuint ae realtât, ae veretâtfirmâ cuntun non fint
    Sin. contrafat , fals , falsificât , pustiç
    Var. fent
  2. adi. che al sucêt par fente, simulâtpar spaurîlu, a Palme, i soldâts i vevin metude in pîts ancje une finte fusilazion (Ferruccio Tassin, Vite sul confin dal Imperi tor de “grande” vuere)
    Sin. fals , mat , pustiç , simulât
    1. che al fâs part di une interpretazion
  3. adi., s.m. che, cui che al ingjane, che nol è sclet"E stimi il coragjo che à vût chestefintonatedi fâ dutis chês comediis" (Vittorio Vittorello, A ogni cost)
    Sin. bausâr , di dôs musis , dopli , ipocrit , fals
    1. di alc che al mostre falsetâtcun vôs finte, ma che incjante / ae muîr cussì i discor (Toni Broili, La cjadude di Adam)
  4. adi. no naturâl, artificiâlveva un buchet di rosi fintis (Ranieri Mario Cossâr, Gnossis gurissanis)
    Sin. mat , pustiç , artificiâl
    1. fat par zûc o par simulazion di alc di vêr, ma cence il fin di funzionâune pistole finte