docil
/dò-/
do|cil
[BF]
-
adi.
soredut di animâl, che al à un caratar dolç, che al ubidìs daurman e che nol è agressîf:
cjavai, in parenzie docii ma restîfs e cun caprizis (Eugjeni Marcuç, Liende a Sant Zuan)
Sin. dumiesti
, dolç di bocje
, ubidient
, cuiet
, bon
, mugnestri
-
adi.
ancje di persone, caratar, mût di fâ e v.i., pront a scoltâ, a capî, a no barufâ:
chel siôr Cjandit cussì docil e rispetôs (Giovanni Gortani, Un mus che al va frari)
Sin. dumiesti
, dolç
, bon
, adatevul
, degnevul
, tenar
, pacific
, pazient
, cuiet
, indulgjent
, mugnestri
-
che si lasse comandâ:
al viodeve la fantate come une persone docile, sometude al pari (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)
-
adi.
(fig.)
di element materiâl, che si lasse lavorâ cun facilitât e che al da bon risultât o che al rispuint ben a un comant, a une manovre e v.i.
Sin. mugnestri