docil  /dò-/  do|cil  [BF]

  1. adi. soredut di animâl, che al à un caratar dolç, che al ubidìs daurman e che nol è agressîf:  cjavai, in parenzie docii ma restîfs e cun caprizis (Eugjeni Marcuç, Liende a Sant Zuan)
    Sin. dumiesti , dolç di bocje , ubidient , cuiet , bon , mugnestri
  2. adi. ancje di persone, caratar, mût di fâ e v.i., pront a scoltâ, a capî, a no barufâ:  chel siôr Cjandit cussì docil e rispetôs (Giovanni Gortani, Un mus che al va frari)
    Sin. dumiesti , dolç , bon , adatevul , degnevul , tenar , pacific , pazient , cuiet , indulgjent , mugnestri
    1. che si lasse comandâ:  al viodeve la fantate come une persone docile, sometude al pari (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)
  3. adi. (fig.) di element materiâl, che si lasse lavorâ cun facilitât e che al da bon risultât o che al rispuint ben a un comant, a une manovre e v.i.
    Sin. mugnestri
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl