docil  /dò-/  do|cil  [BF]

  1. adi. soredut di animâl, che al à un caratar dolç, che al ubidìs daurman e che nol è agressîfcjavai, in parenzie docii ma restîfs e cun caprizis (Eugjeni Marcuç, Liende a Sant Zuan)
    Sin. dumiesti , dolç di bocje , ubidient , cuiet , bon , mugnestri
  2. adi. ancje di persone, caratar, mût di fâ e v.i., pront a scoltâ, a capî, a no barufâchel siôr Cjandit cussì docil e rispetôs (Giovanni Gortani, Un mus che al va frari)
    Sin. dumiesti , dolç , bon , adatevul , degnevul , tenar , pacific , pazient , cuiet , indulgjent , mugnestri
    1. che si lasse comandâal viodeve la fantate come une persone docile, sometude al pari (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)
  3. adi. (fig.) di element materiâl, che si lasse lavorâ cun facilitât e che al da bon risultât o che al rispuint ben a un comant, a une manovre e v.i.
    Sin. mugnestri
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl