mugnestri  /-é-/  mu|gnes|tri  [AF]

  1. adi. soredut di animâl, che al à un caratar dolç, che al ubidìs daurman e che nol è agressîfal argagnave intor di un mussut mugnestri e pacific, imbastintlu cun barîi e bolzetis (Giovanni Urban, Sukaran)
    Sin. dumiesti , dolç di bocje , ubidient , cuiet , bon
    Var. mugnesti , mignestri , mugnestic , mignesti , mignestic
  2. adi. ancje di persone, caratar, mût di fâ e v.i., pront a scoltâ, a capî, a no barufâal mi à dât une voglade che crodevi che al mi sfulminà […], ma plui tart mi e vignût dongje plui mugnestri (Pieri Somede dai Marcs, Gnot di Nadâl); al vîf la sô vite, sclet e mugnestri, cence fâi mâl a dinissun (Ivano Urli, Storie di Min)
    Sin. dumiesti , dolç , bon , adatevul , degnevul , tenar , pacific , pazient , cuiet , indulgjent
    1. che si lasse comandâle àn metude dute par fâmi deventâ mugnestri, par fâmi stâ in rie, par fâmi resonâ e fevelâ come lôr (Antoni Beline, De famee al seminari)
  3. adi. (fig.) di element materiâl, che si lasse lavorâ cun facilitât e che al da bon risultât o che al rispuint ben a un comant, a une manovre e v.i.la tiare buine, mugnestre, ca jù, e dave il pan pal cristian e il fen pal nemâl (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); il portelon dongje si jere viert, mugnestri, cuntun scloc (Gianfranco Pellegrini, La otave corsie)