sbrissâ fûr    [CO]

  1. loc.v. di cdn., lâ fûr, vignî fûr, soredut svelt o di scuindon o cence imparêsi tanti disè butantji la bave su la muse: «Proviti a dî alc, se tu âs voie che ti pari la lenghe pal cuel…» e al sbrissà fûr pe puarte daûr, corint jù pal broili (Pieri Menis, Il testament); Matiute al lavorave cjalant dispès pal barcon, cu la puarte simpri in sfese par sbrissâ fûr se al coventave [scjampâ dai todescs] (Maria Forte, La Madone de Pâs)
    Sin. sbrissâ , sbrissâ vie , smuçâ , svuincâle , svuincâse , mocâse , scjampâ
    1. (coloc.) lâ fûr o vignî fûr in gjenerâlsant Pieri, che intant a i jere passade la fumate, propit in chel al sbrissave fûr a cjapâ une bocjade di arie (Luigi Gortani, Meni Fari)
  2. loc.v. di alc, vignî fûr, soredut dal improvîsdi un slambri dai nûi neris e sbrissà fûr dal dit al fat une saetade di lûs rosse come il fûc (Pieri Menis, Nadâl ancje par Gjelmin); une lagrime i sbrissà fûr disot dai ceis (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. vignî fûr , saltâ fûr
Components: