cudul
/cù-/
cu|dul
[CO]
-
s.m.
vier di moscje o di altri inset che al intache la robe di mangjâ o la materie in decomposizion:
une sclese di formadi che al veve salacor i cudui (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
-
s.m.
forme larvâl dai anfibis, che e vîf ta la aghe, formade dome di cjâf e code:
il sfueat che al è plen di ‘savis e di cudui (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini);
cudui, crots, pes e gjambars a son sparîts in chê aghe infetade (Gianni Colledani, Cuant che i gjambars a polsavin sui arbui)
-
s.m.
(fig.)
in metaforis o paragons par dî di cdn., soredut di un frut, une vore piçul:
o soi lât vie di cjase pitinin, pitinin come un cudul, inte Siarade, cu li manutis benzà plenis di poleçs (Pieri Somede dai Marcs, O mi ricuardi)
Cfr. cacit
-
s.m.
(fig.)
in espressions negativis, monede, becin:
al jera simpri senza un cudul ta sacheta (Anna Bombig, Tullio Crali, un professôr di talent)
Sin. brustul
, cuatrin
, fliche1
, patan
, sclanfar
, sclanfe
, crût
, solt
, boro
, carantan
, franc
, craizar
, palanche