cudul  /cù-/  cu|dul  [CO]

  1. s.m. vier di moscje o di altri inset che al intache la robe di mangjâ o la materie in decomposizion:  une sclese di formadi che al veve salacor i cudui (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  2. s.m. forme larvâl dai anfibis, che e vîf ta la aghe, formade dome di cjâf e code:  il sfueat che al è plen di ‘savis e di cudui (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); cudui, crots, pes e gjambars a son sparîts in chê aghe infetade (Gianni Colledani, Cuant che i gjambars a polsavin sui arbui)
    Sin. ranarûl , codarûl
  3. s.m. (fig.) in metaforis o paragons par dî di cdn., soredut di un frut, une vore piçul:  o soi lât vie di cjase pitinin, pitinin come un cudul, inte Siarade, cu li manutis benzà plenis di poleçs (Pieri Somede dai Marcs, O mi ricuardi)
    Cfr. cacit
    1. cui che al è nassût par ultin intune schirie di fradis
      Sin. code , codute , ultin , codarûl
  4. s.m. (fig.) in espressions negativis, monede, becin:  al jera simpri senza un cudul ta sacheta (Anna Bombig, Tullio Crali, un professôr di talent)
    Sin. brustul , cuatrin , fliche1 , patan , sclanfar , sclanfe , crût , solt , boro , carantan , franc , craizar , palanche
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl