craçâ
cra|çâ
[CO]
-
v.intr.
di corvats, çoris, crots e v.i., fâ il lôr viers tipic:
l'Astât intant si flapive, murint biel planc insiemi a lis sôs lungjis zornadis, al craçâ dai crots e al cjant des cialis (Roberto Ongaro, Il muc)
Sin. cracâ
, cuacâ
, craçolâ
, scraçolâ
, cuacarâ
-
v.intr.
ancje di alc di inanimât, fâ un sunsûr come di rompisi o altri sunsûr fuart, ancje ripetût:
si sintì il craçâ dai scjalins (Maria Forte, La tiere di Lansing)
Sin. cracâ
-
v.intr.
vaî a fuart, soredut dai fruts:
la sô piçule e craçave intun cjanton (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
Sin. vaî
, fifâ
, fricâ
, fricotâ
, fricuçâ
, friculâ
, cuarnassâ
, cragnâ
Proverbis:
- no bisugne spelâ tant la gjaline che e craci