cracâ  cra|câ  [CO]

  1. v.intr. rompisie crache sclopant chê scjanusse (Paolo Bulfone, Le scjanusse)
    1. (fig.) no funzionâ, fermâsi, blocâsi[il cûr] al ja cracât, alì tal cjamp. Lu 'nd àn menât a cjase sul cjar poiât su fassinis. Pôc dopo al è spirât (Guido Maghet, El scuviarzimi furlan)
      Sin. scrocâ
  2. v.intr. vê un faliment finanziari improvîs e une vore grâfa falissin lis bancjis in Americhe e al crache il mont de economie (Zuan e Pieri, Intercettazioni al caffè II)
  3. v.intr. fâ sunsûr di rompisi o come di alc che si rompla puarte da glesie ti criche ti crache, la sburtin, dut intun si spalanche (Dolfo Zorzut, La furlane)
    Cfr. cricâ
  4. v.intr. di cierts animâi, tant che i corvats, lis çoris e v.i., fâ il lôr viers tipicun scjap di corvats al travierse, cun svol pegri, chest miscliç di aiar e di lûs […]: ancje il lôr cracâ al è un cjant ai dîs de Vierte (Giuliana Miculan, Cuadrut di Fevrâr)
    Sin. craçâ , cuacâ , craçolâ , scraçolâ , cuacarâ
  5. v.tr. rompicracâ vues (Stiefin Morat, Kebar krossè)
    Sin. crevâ