cracâ
cra|câ
[CO]
-
v.intr.
rompisi:
e crache sclopant chê scjanusse (Paolo Bulfone, Le scjanusse)
-
(fig.)
no funzionâ, fermâsi, blocâsi:
[il cûr] al ja cracât, alì tal cjamp. Lu 'nd àn menât a cjase sul cjar poiât su fassinis. Pôc dopo al è spirât (Guido Maghet, El scuviarzimi furlan)
Sin. scrocâ
-
v.intr.
vê un faliment finanziari improvîs e une vore grâf:
a falissin lis bancjis in Americhe e al crache il mont de economie (Zuan e Pieri, Intercettazioni al caffè II)
-
v.intr.
fâ sunsûr di rompisi o come di alc che si romp:
la puarte da glesie ti criche ti crache, la sburtin, dut intun si spalanche (Dolfo Zorzut, La furlane)
Cfr. cricâ
-
v.intr.
di cierts animâi, tant che i corvats, lis çoris e v.i., fâ il lôr viers tipic:
un scjap di corvats al travierse, cun svol pegri, chest miscliç di aiar e di lûs […]: ancje il lôr cracâ al è un cjant ai dîs de Vierte (Giuliana Miculan, Cuadrut di Fevrâr)
Sin. craçâ
, cuacâ
, craçolâ
, scraçolâ
, cuacarâ
-
v.tr.
rompi:
cracâ vues (Stiefin Morat, Kebar krossè)
Sin. crevâ