bile
bi|le
[CO, TS]
-
s.f.
biol.
licuit organic une vore amâr produsût dal fiât, che al permet di eliminâ prodots di scart e che al jentre tal procès digjestîf:
al corè tal bagn juste par dâ fûr, tra i sustons, un sboc di bile verde che i jemplà daurman la bocje di un savorat garp e mâr (Amedeo Giacomini, Tal ospedâl)
Sin. fêl
, mare1
-
s.f.
(fig.)
umôr caraterizât di rabie, rancûr, tristerie e v.i.:
"Che si fermin ju prei… ju prei per caritât, dut si cumbinerà… i passerà la bile… e lôr che no stedin a scjaldâsi" (Bepo Marion, Il liron di siôr Bortul);
sul principi al jere stât avonde judiziôs, ancje se la bile i bulive dentri (Gianni Gregoricchio, Îr e doman);
dute la bile che a vevin tignude tal stomi fin in chê volte ur saltà fûr pai voi e pe bocje… (Pieri Menis, Un muart su la strade)
Sin. marum
, velen
, tuessin
Cfr. rabie
, rancûr
, risintiment
, ruze
, rusin
, fote