baiâ1
ba|iâ
[AF]
-
v.intr.
dai cjans e di cualchi altri canide, fâ il lôr viers tipic, fuart e curt, ancje ripetût:
doi bracs maron i jerin lâts incuintri, baiant tant che demonis, cun lis bavis inte bocje e cui dincj blancs scuvierts e menaçôs (Franca Mainardis, La liende dal riûl);
no si sintive une vôs di cristian; nome cualchi cjanat al baiave jù par Sant Stiefin (Pieri Menis, Lis leiendis di Buie)
Sin. baulâ
, vuagnâ
, vuacâ
Cfr. urlâ
-
v.intr., v.tr.
(fig.)
di persone, vosâ cun rabie, cun fuarce:
il siôr Sandri F. nol à vuacât, baiât, cisicât. Al è restât a mut (Stiefin Morat, Kebar krossè)
Sin. vuacâ
, baulâ
, berghelâ
, vuagnâ
, berlâ
, zigâ