aprûf  a|prûf  [FO]

  1. av., prep., adi.inv. une vore dongje tal spazirivâts aprûf la cjase di Toni, che si cjatave tal mieç dal ort, il prin al zirà a drete e il secont a çampe (Tarcisio Venuti, La cjase di Toni); aprûf dal cjistielat al ven impiât "il pignarûl grant" (Nin dai Nadâi, O ce biel cjistiel: Tarcint); al durmive te cjamare matrimoniâl che e veve aprûf la cjamare dai doi fruts (Pieri Piçul, I Cosacs in Friûl)
    Sin. daprûf , vicin , dongje , dacîs , dapûr
  2. av., prep., adi.inv. tant dongje di jessi o di rivâ in contat, tocjant, in particolâr di une posizion plui alte o stant parsore[i purcituts] a jerin daûr a tetâ tant che ludros aprûf de scrove mieze indurmidide (Nin dai Nadâi, La purcite)
    Sin. intor , parsore , daprûf , dapûr
    1. ancje figi vegnin aprûf vogladis e clamadis di ogni sorte (Pieri Piçul, Vieri e gnûf)
  3. av., prep., adi.inv. cun sens di vicinance di amicizie, di interès, di afinitât e v.i.
    Sin. dongje , parie , daprûf , dacîs , dapûr
  4. av., prep. cun sens di ostilitât
    Sin. intor , parsore , daprûf , cuintri , dapûr