spontâ1  spon|tâ  [CO]

  1. v.tr. di plante o part di plante, vignî fûr, vignî sùancje di Autun al sponte cualchi flôr (Zuan Lurinçon, La batarele)
    Sin. vignî sù , dâ sù , picotâ , picâ , pocâ
  2. v.tr. di costruzion o di cualsisei figure, vignî sù adalt, soredut mostrant une forme lungje e spiçadesi sfante l'ultin nûl e cuintri il clâr / un cjampanîl al sponte: eco Aquilee (Enrico Fruch, Aquilee)
    Sin. vignî sù , dâ sù , picâ
  3. v.tr. fâsi viodi, vignî fûrsul balcon dal curidôr al sponte Jacumin
    Sin. imparêsi
    1. de lûs dal dì, tacâ a fâsi viodi o ancje dal dì, scomençâ"Novitâts?" "Nissune..." / Ma sponte la albe finalmentri e al sune / dì (Pieri Corvat, El cuarantevot); cuant che al sponte il prin del an / che al sei siôr, artist, vilan / devi dâi la buine man, / cun dîs dodis carantans (Toni Broili, I trucs furlans 1847)
      Sin. cricâ