scrusignâ  scru|si|gnâ  [AF]

  1. v.tr., v.intr. cirî cun atenzion particolâr, par cjatâ o par savê alce scrusignave se e podeve jessi, di cualchi bande, une busute dulà platâsi (Giuliana Pellegrini, Checo e Catinute); e scrusignave il motîf di chel mâl misteriôs che le inçuchive (Maria Forte, La tiere di Lansing); se si va a scrusignâ tes cjartis des autoritâts de glesie, si cjate che [i garibaldins] a jerin robate, cence religjon, scostumâts, fanatics (Josef Marchet, Cuintristorie dal Friûl fin sot la Italie)
    Sin. burigâ , furigâ , saborâ , sbisigulâ , sbisiâ , scrutinâ , sfurigâ , cirî fûr , spulzinâ
Proverbis:
  • il famei nol à di scrusignâ i segrets dal paron