sbarlufît  sbar|lu|fît  [AF]

  1. p.pass., adi. viôt sbarlufî , viôt sbarlufîsi
  2. adi. cui cjavei in disordin o cun l'aspiet in disordin'Sute [che so pari i veve dât jù] e rivà fin sul rivâl alt cul sanc che i spissulave pardut e dute impulvinade e sbarlufide (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
    Sin. sgjavelât , sgardufât
    Var. sberlufît , sbirlufît
  3. adi. che al è une vore maraveât e che nol sa ce dî o ce fâal rive in canoniche sence flât, sbasît e sbarlufît che al pâr un muart gjavât da casse (Giovanni Gortani, La paùre - Une gnot intun segrât); o soi ancjemò sbarlufît di chel che al è sucedût cheste matine (Bruno Paolo Pellarini, Amôr in canoniche)
    Sin. disconciertât , interdet , maraveât , scombuiât , sconciertât , stranît , spasimât , sbalsamât , scaturît , instupidît , imbacuchît , imbambinît
    Var. sberlufît