ruvinât
ru|vi|nât
[AF]
-
p.pass., adi.
viôt ruvinâ
, viôt ruvinâsi
Var. rivuinât
, rovinât
-
adi.
di alc, che al à vût dams te sô struture:
aiar e buere, cor le aghe pai agârs / a son li vignis massacradis e i blavârs / son scjavassâts, e i biei pomârs son ruvinâts (Zuan Minut, La tampiestade);
il 90% dal besteam copât o robât, plui di 100.000 edificis sdrumâts, centenârs di chilometris di stradis ruvinadis (Carli Pup, La seconde Irlande)
Sin. vuastât
, fruiât
Cfr. frust1
, lint2
, liul
, fruiât
, magagnât
-
adi.
(ancje iperb.)
di cdn. che al à pierdût lis sôs cundizions di integritât, salût, benstâ economic, reputazion e v.i.:
"[…] Ma alore lu sa za cualchidun! Puare mê, soi ruvinade! Ce fâ cumò? […] (Bruno Paolo Pellarini, Amôr in canoniche)
Sin. disfat
, finît
, dissipât
, fiscât
, tudât
Cfr. sdrumât
, crevât
, rot
, vuastât
, brusât
, fruiât
, magagnât
Proverbis:
- se no tu i crodis a dinissun, tu sês ruvinât