fruiât  fru|iât  [AF]

  1. p.pass., adi. viôt fruiâ , viôt fruiâsi
  2. adi. che nol è plui gnûf, che al è ruvinât pal fat di jessi stât doprât o pal passâ dal timpcjadreis e poltronis a jerin tapeçadis di un vilût celest scûr e fruiât (Carlo Sgorlon, Il dolfin); une scove tant fruiade che e veve nome doi spelocs e il mani (Alan Brusini, Amîs come prime); une crassigne che no si podeve capî cemût che e stes in pîts su cuatri ruedis che a clopavin tes buculis fruiadis (Pieri Somede dai Marcs, La cavalarice)
    Sin. lisimât , frust1 , frustât , lindul , lint2 , lîs , liul , sbrîs , ruvinât
    1. ancje di cdn. o di part dal cuarp o de salût, mâl in sest par vie de fadie, dal lavôr, di une malatire, de etât e v.i.dopo une vite fruiade tal fum dal stancol fasint il prenar, une ponte lu veve cjapât e al jere restât là sù, tes Gjermaniis, a fraidî i siei vues intal forest (Roberto Ongaro, Il muc); lui nol jere plui frutat e il cûr che al bateve cussì a fuart al jere fruiât tant che lis sôs mans (Franca Mainardis, Il sium di Lissandri)
    2. (fig.) ancje di alc imateriâl, che nol à plui frescjece, che al è stât doprât za masse voltisune formule aromai vecje e fruiade (Dree Venier, Sant Simon e Zâl par furlan: tante cualitât e partecipazion pai concors di leterature furlane, e tantis novitâts a son par rivâ. Une "Vierte di Invier" pe leterature furlane)