fruiâ  fru|iâ  [AF]

  1. v.tr. (ancje fig.) fâ in maniere che alc si ruvini o si esaurissi cul doprâlu tant o cul passâ dal timp o cuntune azion lungje e seguitivebisugne vê i cai tes mans e no savê fruiâ nome comedons sui taulins (Pieri Somede dai Marcs, Vilie di Nadâl (teatri)); al faseve mûr di clap, fruiant une marcjeline par setemane a fuarce di spesseâ a ticâ daprûf dai claps, par che si sentassin ben te malte e no vignissin une ombre infûr dal fîl a plomp (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); in pocjis setemanis di chê cure li [i siôrs] a tornavin gnûfs tal cuarp e ta la anime; se ben che no varessin vût bisugne: che lôr no fruiavin di lavôr ni la anime ni il cuarp (Riedo Pup, I furlans e lis feriis); se al veve simpri tasût al jere dome par odi aes cuistions… che a fruin simpri (Maria Forte, Mabile la Lunghine)
    Sin. lisimâ , consumâ , frustâ
    Var. fruvâ
    Cfr. mangjâ , ridusi , roseâ , ruvinâ , vuastâ , brusâ , suiâ
Proverbis:
  • a fuarce di cori sù e jù, ancje la cuarde e fruie la piere dal poç
  • al è miôr fruiâ scarpis che no bleons
  • cui che al fruie scarpis nol fruie bleons