obietîf1  o|bie|tîf  [AF]

  1. adi. che si fonde sui fats, che al corispuint ae realtât concretepresentâ dâts obietîfs; dificoltâts obietivis che si cjatin tal inviâ un procès di tutele (Adrian Cescje, Memoriis di politiche linguistiche)
    Sin. reâl1 , concret , vêr
  2. adi. che nol fâs parzialitâts, che nol è influençât di simpatiis, parintât, masse sensibilitât e v.i.lis resons ideologjichis de Perusini a jerin plui fuartis che no la osservazion obietive (Sandri Carrozzo, La gubane, o ben la fortune di jessi la puarte de Europe orientâl)
    Sin. dret , imparziâl , just , sclet