concret  /-èt/  con|cret  [AF]

  1. adi. che al corispuint ae realtât, che al è te realtât o pussibil te realtâtune schirie di misuris concretis di meti in vore (Marc Stolf, La Cjarte di Strasburc dal 1981. Une Risoluzion "storiche" e ancjemò di atualitât); al saveve che a jerin fats vêrs, concrets, pursì nol rivave a jentrâ inte realtât di ce che pardabon al jere sucedût (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. positîf , pratic
    Cfr. empiric , sensibil , materiâl , vêr , reâl1
  2. adi. che si concentre su ce che al è te realtât, su ce che al è di fâ o su ce che si pues fâ, no su teoriisFatime e Bruno, plui concrets di jê, a fasevin un grum di conts par valutâ la ereditât di Eve (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît); i furlans a son int concrete, che no si fâs cjapâ mâl par un risultât negatîf (Christian Romanin, Dino Zoff: «O vin lidrîs buinis, o vin di tignîlis di cont»)
    Sin. positîf , pratic
  3. s.m. dome sing., chel che al esist te realtât o che al pues esisti, che si à di fâ o che si pues fâve mo che la idee dal svindic e scomençave a cjapâ forme in concret (Roberto Ongaro, Il muc); a chest pont al valarès la pene di vignî plui al concret, dopo di vê cirût di capî parcè che si fâs la fieste di vuê (Francesc Placerean, In non di Diu scomençait!)