murmuiâ  mur|mu|iâ  [AF]

  1. v.tr., v.intr. dî o fevelâ sot vôs o in maniere pôc clareil professôr al spiçà i voi daûr dai ocjâi. - Interessant, ancje come document! … - al murmuià fra di se. Al leiè a planc segnant cul dêt (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); al murmuiave alc che al podeve jessi ancje une preiere e tal so voli sglonf di lagrimis al pareve che al passàs cuissà ce grant dolôr (Pieri Somede dai Marcs, Spacecjamin)
    Sin. cibiscjâ , cisicâ , feveluçâ , cjacaruçâ , tabaiuçâ , murmugnâ , barbotâ
    Var. murmugnâ
    1. dî o fevelâ par proteste, in maniere plui o mancul platade"La forcje che ti picji!" al murmuià fra i dincj il famei (Luigi Gortani, Un paîs misteriôs); "Corpo dal cjan vert! - al murmuie Pieri ta panze - ancje chiste cumò" (Dolfo Zorzut, El diau nol rive mai a finî la glesie)
      Sin. protestâ , bruntulâ , barbotâ
  2. v.intr. (fig.) fâ un sunsûr lizêrin silensi, che a si sinti murmuiâ la aga dal Tilimint lontan (Pier Paolo Pasolini, I Turcs tal Friûl); i pôi in rie sul rivâl a murmuin te bavesele (Dino Virgili, Il mulin)
    Sin. cibiscjâ , cisâ , sgrosolâ , cisicâ