inclaudâ  in|clau|dâ  [CO]

  1. v.tr. unî, fissâ, picjâ e v.i. cun clautsal spiçà cuatri pâi, ju plantà ducj avuâi tal curtîl, sot dal bersò, e daspò al inclaudà parsore un plan di breis. La taule e jere pronte (Carlo Sgorlon, Prime di sere); inclaudâ il corean des dalminis (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
  2. v.tr. (fig.) indreçâ i voi, la cjalade e v.i. fis intor di alc o di cdn.Dolfo Melchior al tirà sù i voi e ju inclaudà su la muse di Berto (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. plantâ , fissâ
  3. v.tr. (fig.) obleâ a no movisial reste li, fer, ma nol è il spavent che lu inclaude… (Maria Forte, La tiere di Lansing); cun Valerie la vuere e jere stade avonde triste: le veve inclaudade suntune carocine par impidimentâts (Roberto Ongaro, Il muc)
    Sin. blocâ , fermâ , inclapâ
  4. v.tr., v.intr. (fig.) fermâ dut a bot une machine o un altri mieç di traspuartAulo al vevo inclaudât, e Alido, impreparât, al ero cuasi lât a sbati cuintro il cruscot (Fulvio ReddKaa Romanin, Geologicamente impossibile)
    Sin. blocâ , frenâ